Scrisoarea I.Universul in viziunea lui Eminescu

„Scrisoarea I” este o sinteza a temei universului eminescian.Care sunt acestea ma veti intreba ?Ei bine ,ele sunt urmatoarele:natura,iubirea,mitul,istoria,omul si societatea,poetul si poezia,constiinta si materia.

Din lectura atenta a operei putem desprinde ideea ca poemul are o structura moderna ,secventiala in care temele si motivele,ideile si miturile se intrepatrund ceea ce da textului o structura complexa.

Formal este o epistola, prin continut este o meditatie, prin spiritul critic o satira, in secventa a treia un imn, prin problematica, fire narative si prototipuri umane este un poem.

Sa analizam acum secventele poemului.

Prima secventa aduce un tablou romantic, nocturn, dominat de simbolul lunii, care sugereaza constiinta universala, principiul feminin, si are rolul de a transfigura realitatea: Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati!”. Temele se deruleaza interferandu-se. Tema omul si societatea este dezvoltata printr-o suita de litote: microscopice popoare”, musti de-o zi”, musuroaie de furnici”, lume mica ce se masura cu cotul”, imagini care au drept numitor comun conceptul de fortuna labilis. De aici o interferenta cu motivul viata^si moartea: Cum ca lumea asta-ntrega e o clipa suspendata, / Ca-ndaratu-i si naintea-i intuneric se arata.” Conceptul de lume ca vis il gasim sintetizat in versul: Caci e vis al nefiintei universul cel himeric”.

Secventa a doua a textului dezvolta tema omul si societatea” prezentand cateva prototipuri umane:

– parazitul (Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par”)

– filozoful (Altul cauta in lume si in vreme adevar”)

– negustorul (Iara altu-mparte lumea de pe scandura tarabii”)

– regele (Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac”)

— saracul (Cand la ziua cea de mane abia cuget-un sarac”)

– geniul (Iar colo batranul dascal cu-a lui haina roasa-n coate”), care este centrul universului fiindca in el sta spiritul, care genereaza si sustine lumea {Asa el sprijina -lumea si vecia intr-un numar”). El devine atotputernic, fiindca nu are nici un obstacol. Constiinta universala este penetrata de cel ce are Cunoasterea, care-l integreaza in Sinele suprem (vezi Bhagavad-Gita). De aceea Universul fara margini e in degetul lui mic”.

Scrisoarea I este o meditatie pe tema fortuna labilis exprimata deplin prin versurile:”Deopotriva- stapaneste raza ta si geniul mortii”.Este tema care genereaza secventele de inceput si de sfarsit ,concentrate pe simbolul luna sugerand mitul Sfanta Luna.Inflentat de gandirea indiana ,Eminescu mediteaza asupra sensului vietii Sensul vietii este aflarea adevarului asa cum vom gasi formulata aceasta intrebare in poezia „Criticilor mei „:Unde vei gasi cuvantul/Ce exprima adevarul?

Iata ca poetul nostru national ,Mihai Eminescu face unele conexiuni intre poeziile sale axate pe aceeasi tema.

Scrisoarea I este si o meditatie pe tema poetul si poezia, fiindca asa cum in Upanisade, Vede, Bhagavad-G ifa sunt sintetizate problemele fundamentale ale vietii si universului, tot astfel Eminescu ar dori sa ajunga Poetul arhetipal, ipostaza a constiintei universale, iar poezia sa devina arhetipala adica sa contina acele mantia”, formulele sacre fundamentale, prin care s-a general lumea, prin care omul poate penetra constiinta universala. De aceea laudele pentru omul de geniu nu sunt un scop, fiindca, daca a ajuns sa aiba Cunoasterea, spiritul se descatuseaza de iluzia vietii (maya), de valul aparentelor creat de demonul Mara. Lumea, realitatea senzoriala, cunoasterea relativa prin simturi trebuiesc integral parasite, fiindca fara aceasta renuntare spiritul nu poate intelege jocul subtil, prin care natura retine spiritul: De a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti”.

O fotografie care surprinde Cosmosul

De aici drumul Cunoasterii se deschide: in prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte”. El, Cunoscatorul, omul de geniu trebuie sa afle ca adevarata valoare se impune dupa moartea sa, prin faptul ca ea contine adevaratele lumini. Poezia este deci un mesaj esential rostit de cel care are Cunoasterea revelata, asa cum vor dori sa-1 formuleze poetii expresionisti de mai tarziu.

Aceasta Cunoastere fundamentala este ca dupa momentul mortii sufletul omului merge pe una din cele doua cai in conceptia indiana. Calea stramosilor care duce spre Luna, a reincarnarilor.- Samsara – spiritul se va reintoarce spre a incerca intr-o alta viata eliberarea. Calea luminii, a soarelui este data spiritului, care avand Cunoasterea se elibereaza, fiindca stie formula – mantra, pe care trebuie s-o rosteasca cand va fi intrebat de Sinele Suprem – Cine esti tu? Raspunsul este Tal twam asi – eu suni Tu (sau Acesta esti Tu) – adica esenta legii identitatii, prin care se realizeaza contoptrea in constiinta universala, pierderea identitatii eului. De aceea, in Bhagavad-Gita, Krsna ii descopera discipolului sa nu spuna niciodata eu.

Sensul poeziei, valoarea cunoasterii si a vietii, a poetului si a filosofiei este pierderea identitatii eului. in crestinism cele doua cai de dupa,moarte sunt Calea prin vami, cand sufletul nu este spovedit si impartasit; Calea luminata, cand sufletul este dus de ingeri direct in fata Domnului Iisus Hristos. Mantuirea se face prin Domnul lisus Hristos, prin sacrificiul de sine al Mantuitorului. Nimeni nu poate intra in imparatia data de Tatal Fiului Sau decat prin Sfintele Taine. De aceea Ortodoxia este calea cea dreapta, Calea Adevarului, a adevaratei credinte. Drumul spre acest adevar il reflecta in esenta intreaga poezie a lui Eminescu.

Vreti o carte de Eminescu?Puteti gasi aici

Daca nu sunteti convinsi puteti cauta si aici

Romanul traditional-Baltagul

Romanul „Baltagul ” este unul traditional,o scriere realista cu substrat mitic.Mi-a placut foarte mult,l-am citit .eu fiind crescut la tara m-a atras foarte mult tema lui si anume lumea traditionala,a satului.aici e vorba despre imbinarea lumii traditionale cu cea capitalista .

1.Ideea principala

Plecam de la ideea centrala a acestui roman care este reprezentata de disparitia lui Nechifor Lipan,pe care nu a mai dat nici un semn de 70 de zile,si pe care sotia sa Vitoria Lipan  incepe sa-l caute parcurgand un drum sinuos din nord-estul Moldovei.Cu presimtirea mortii,vajnica sotie citeste semnele naturii si ale credintei in fierbintea ei cautare a adevarului.

2.Secventele si ideile principale

In romanul „Baltagul ” exista o succesiune de etape traditionale si o armonie compozitionala ce urmeaza in structurarea unui conflict.Vitoria pierde siguranta familiei si incepe sa creada ca Nechifor a fost omorat.In primele cinci capitole lumea munteneasca in care vietuieste Vitoria capata un sens.Ea este o femeie ca toate celelalte,un personaj arhetip care asteapta momentul declansator,momentul in care sa parcurga traiectoria ei speciala de personaj care isi depaseste conditia.Vedem ca in partea a doua (capitolele VI-XIII) Vitoria devine un personaj distinct cu o personalitate distincta(darza,abila,receptiva,bataioasa) cu un incredibil simt al observatiei.Calatoria Vitoriei se incheie cu descoperirea cadavrului lui Nechifor Lipan .Ultimele capitole dezvaluie solutia ,Vitoria reconstruieste crima (intr-o pagina scrisa magistral de autor ea devine chiar narator) si il indeamna pe Gheorghita sa-l paleasca pe criminal cu baltagul.Astfel romanul are o structura sferica(rotunda):declansarea conflictului,calatoria-cautare si solutionarea conflictului).

2.Problematica romanului „Baltagul”

Imbinarea lumii traditionale cu lumea noua a relatiilor capitaliste asa cum am precizat mai sus.Aici gasim o deosebire in romanele lui Mihail Sadoveanu fata de slavici care procedeaza diferit in „Mara „,pentru ca Slavici plaseaza lumea traditionala deasupra celei capitaliste ,criticand-o dur pe cea din urma ca pe o dimensiune a pangaririi morale a tot ce e frumos si bun.Sadoveanu recomanda o asumare a celor doua lumi diferite dar totusi asemanatoare.Legile divine si legile scrise ghideaza viata omului,plasand-o in ciclurile cosmice ale naturii ,si in microuniversul,tot ciclic ,al relatiilor dintre oameni.Individul ce isi asuma aceste doua lumi distincte nu e,si nu trebuie sa fie o victima ,nu e sfasiat de o alegere sau de o asociere imposibila.Vitoria transforma semnele in repere ale propriei sale intuitii ,dar ea asculta cu luare aminte cuvintele carciumarilor si le transforma in limbaj,cu spiritul fin al unui detectiv ce completeaza spatiile libere.Ea ordoneaza pentru sine fragmentele disparate din „lumea de jos” a oamenilor condusi de prefecti.Ceea ce respinge Sadoveanu este excesul oricareia dintre lumi :efectiv respinge superstitia adusa la rang de idol ,respinge transformarea bunului in principiu director al existentei omenesti.Trebuie sa evitam confuzia ca „Baltagul” e romanul ciocnirii a doua lumi .De fapt „Baltagul” este romanul asumarii celor doua lumi.

3.Subiectul romanului „Baltagul „

Acum,de-abia la al treilea subpunct al articolului nostru putem spune ca trecem la dezbaterea propriu zisa a subiectului operei noastre,si anume romanul „Baltagul”.

Actiunea se petrece in satul Magura,o localitate de munte din apropierea raului Tarcau .Vitoria isi asteapta sotul,pe Nechifor Lipan plecat in zona Dornelor sa cumpere niste oi.Timpul trece,dar Nechifor nu soseste acasa.Fiul Gheorghita,ramas la o stana din Campia Jijiei ,asteapta semn de la tatal sau pentru a plati simbria oierilor.Este totusi nevoit sa se intoarca in Magura pentru a descalci problema alaturi de mama sa.Vitoria se consulta cu preotul satului,Danila si cu vrajitoarea Smaranda ,pregatindu-se pentru marea calatorie a recuperarii sotului.In sinea ei,dupa semnele tainice ale credintei stie ca Nechifor a murit,dar pe deoparte influientata de ghidusiile celorlalti,pe de alta parte cu experienta altor aventuri extraconjugale ale sotului ea se teme de infidelitatea lui Lipan,acest potential adevar ranind-o profund.

Imagine de pe Valea Tarcaului




Dupa ce vinde unui ovrei oi,piei,carne si alte produse,Vitoria aduna banii necesari calatoriei,dar prevazatoare ii inmaneaza preotului spre pastrare de frica sa nu o calce hotii ,ceea ce se si intampla,din fericire jaful limitandu-se la o intentie esuata.Pe 10 mai,Vitoria si Gheorghita pornesc spre Dorna .Vorbind din hangiu in hangiu,din carciumar in carciumar,Vitoria reconstituie drumul lui Nechifor.Ovreiul care ii insoteste o buna bucata de drum ii spune Vitoriei ca Nechifor a plecat noaptea la drum,fara frica de borfasi.Mos Pricop si baba Dochia o intampina frumos pe Vitoria dandu-i alte indicii.Acum vitoria isi accentueaza credinta ca Nechifor a murit varsand pe podea putin vin inainte de a bea ,ca in cinstea si amintirea mortului.La Borca ajunge in centrul unei cumetrii intelegandu-se si veselindu-se cu oamenii apoi inchina in cinstea unei mirese la Cruci ,dupa care ajunge la Vatra Dornei .Nechifor se pare ca s-a inteles cu doi ciobani sa le vanda o parte din oile proaspat cumparate.

Zona muntoasa de pe langa Vatra Dornei

Din 300 de oi,Nechifor a dat lui Calistrat Bogza si ilie Cutui cam 100 de oi ,au plecat impreuna spre un loc de iernat ca tovaraasi de calatorie.Mai departe carciumarii nu mai recunosc calaretul cu caciula brumarie,asa ca Nechifor a pierit undeva intre Sabasa si Saha.Vitoria descopera totusi cadavrul sotului ei,cu ajutorul cainelui regasit pe drumuri ,Lupu.Imprietenindu-se cu sotia unui hangiu,Vitoria invrajbeste sotiile celor doi impricinati,urmarind pas cu pas demascarea crimei.Surprinzator pentru autoritati,Vitoria ii invita pe cei doi imricinati la inmormantare ,indeplinind fara stirea ei un principiu de drept „confruntarea cu cadavrul „,deci descoperirea obiectului material(cadavrul) al infractiunii de omor.Ca un adevarat Hamlet,ea organizeaza o reprezentare al carei scop era demascarea crimei.La praznic compara baltagul lui Bogza cu cel al lui Gheorghita,rade,glumeste si apoi da in vileag crima asa cum s-a intamplat.Gheorghita il loveste pe buzat in cap cu baltagul,si acesta,pe moarte marturiseste intocmai crima .Vitoria isi urmeaza drumul,planificandu-si viata ,epilogul asemanandu-se ,daca va amintiti cu cel din „moara cu noroc”,acea secventa in care batrana ia copii si pleaca mai departe,impacandu-se cu vitregiile sortii.

In romanul „Baltagul ” exista doua tipuri de conflict si anume:

-unul exterior reprezentat de cei doi ciobani vinovati si de Vitoria;

-unul interior reprezentat de lumea in care intra(Vitoria rezolva acest conflict printr-o uimitoare mobilitate a sistemului sau de valori,ajunge la concluzia ca lumea noua a capitalismului moderat,este o prelungire a lumii vechi muntenesti)

Dupa toate acestea e cazul sa tragem si o concluzie,desi romanul „Baltagul ” se studiaza in perioada liceului,nimic nu ne impiedica sa-l citim oricand dorim,pentru ca el este atractiv la orice varsta ,parerea noastra e ca el este mai actual ca oricand prin tema pe care o abordeaza si anume imbinarea lumii traditionale cu cea capitalista.De fapt acest lucru se intampla in Romania de dupa 1990 ,legislatia permitand infiintarea propriilor societati si chiar vanzarea de terenuri agricole.Din acest punct de vedere venim cu o completare intrucat lumea satelor,destul de imbatranita prefera incheierea unor contracte de arendare cu diferiti patroni pentru ca pamanturile pe care ei le detin sa nu ramana nelucrate.Totusi o parte dintre tineri incep sa agreeze munca in agricultura si incep astfel de afaceri.

Desi gasiti cartea in magazinul nostru adica aici ,il adaugam si mai jos


Mihail Sadoveanu-Baltagul

Noi am mai afisat promotia celor de la Cartepedia cu Targul de carte online dar o adaugam si aici la acest articol

Balada culta.Pasa Hassan

George Cosbuc a adus in peisajul literar posteminescian o poezie plina de vitalitate care se caracterizeaza printr-o mare claritate a stilului.Sa dam totusi o definitie baladei culte .Aceasta este opera epica narativa in versuri ,in care se relateaza intamplari neobisnuite din trecut,de inspiratie istorica ,fantastica,legendara sau familiara,savarsita de personaje cu insusiri deosebite ,prezentate mai ales in antiteza.Sa trecem acum mai departe la analiza operei lui Cosbuc.

Poezia „Pasa Hassan ” se inscrie in categoria creatiilor cosbuciene care evoca personalitati si evenimente istorice deosebite si a fost publicata pentru prima oara in revista „Vatra ” in 1904 ,intr-o perioada in care poetul era preocupat de marile idealuri sociale si nationale.La jumatatea secolului al XIX-lea figura lui Mihai Viteazul devenise un simbol al unitatii nationale ,ideal ce insufletea spiritele pasoptiste.

Inspirata din opeera lui Nicolae Balcescu,”Romanii supt Mihai Voievod Viteazul „,capitolul „Calugarenii” ,balada culta „Pasa Hassan ” evoca o secventa a bataliei de la Calugareni (1595),in care ostirea romana ,condusa de Mihai Viteazul ,a invins armata otomana condusa di Sinan Pasa .

Poetul imagineaza in aceasta poezie scena in care Mihai Viteazul „alergand dintr-o parte intr-alta prin tabara turceasca ,cautand pe Sinan il zareste pe Hassan Pasa ,se ia dupe dansul strigandu-i sa stea de e viteaz ,sa se lupte cu dansul piept in piept .””Dar Hassan-Pasa fugea si nu se putea tine pe picioare de groaza.Asa relata Nicolae Balcescu evenimentele in opera sa „Romanii supt Mihai Voievod Viteazul”.

Poezia „Pasa Hassan ” este o balada culta deoarece autorul este cunoscut(George Cosbuc) si este o balada istorica deoarece infatiseaza o intamplare deosebita din trecutul nostru istoric,la care participa personaje cu insusiri iesite din comun.

In ciuda aparentei intre titlul baladei si continutul ei exista o deplina concordanta .Portretul domnitorului roman nu este conturat direct,ci se contureaza din faptele sale asupra conducatorului turc,Pasa Hassan. Chiar şi mişcarea armatei române, conduse de Mihai Viteazul este prezentată prin ochii paşei. Procedeul de a prezenta personajul prin prisma adversarului este evident din prima strofa: „Pe vodă-l zăreşte călare trecând / Prin şiruri cu fulgeru-n mână / […] / Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând, / Oştirea română”.

Trecem sa analizam acum momentele subiectului.

Fiind o operă literară epică, momentele subiectului se înlănţuie ascendent, deoarece tensiunea creşte până la penultima strofă, când, ajutat de Alah, Hassan ajunge la taberele turceşti.

 

Momentele subiectului

1.Expozitiunea

Poezia începe cu imaginea domnitorului român, care împarte groaza şi moartea printre păgâni. El trece printre duşmani „cu fulgeru-n mână”, făcând „cărare”. „Turcimea-nvrăjbită” este dezorientată, „se rupe deolaltă / Şi cade-n mocirlă, un val după val”, iar „fulgerul Sinan, izbit de pe cal, / Se-nchină prin baltă” – element comic ce sugerează ironia poetului.

Descrierea degringoladei armatei otomane are rolul de a evidenţia vitejia şi spiritul de sacrificiu al românilor. Ritmul alert, dinamismul acţiunii sunt redate prin verbe semnificative: „rup”, „saltă”, „cade”, „izbit”, „se-nchină”. Tabloul este panoramic şi plin de acţiune.

Imaginile vizuale si de miscare

Imaginile vizuale şi de mişcare se succed într-o repeziciune uimitoare, iar vuietul – imagine auditivă – pe care-l face „oştirea română” creează impresia de sfârşit de lume. Imaginea dezastrului oştirii otomane, redată prin metafora hiperbolizantă „cade-n mocirlă un val după val” este întregită de spaima cailor ce „Rup frâiele-n zbucium şi saltă”. Primele două strofe ale baladei ilustrează imaginea grandioasă a luptei românilor, conduşi de Mihai Viteazul, a cărui măreţie domină câmpul.

Atmosfera de baladă este realizată cu ajutorul figurilor de stil. Hiperbolele „o-mparte cărare făcând”, „se-ndeasă cu vuiet curgând”, sugerează neobişnuitul întâmplării, iar metafora „cu fulgeru-n mână”, asociată cu epitetul „turcimea-nvrăjbită” relevă comportamentul impresionant al românilor. Se remarcă aliteraţiile cu z, r, v – „tropote”, „roibii”, „rup”, „turcime”, „-nvrăjbită”, „zoreşte”, „azvârle”, „zbucium” – ca şi prezenţa în rimă â verbelor la modul gerunziu, care sugerează şi ele ritmul trepidant al încleştării şi, implicit, vitejia românilor.

În strofa a treia perspectiva prezentării luptei se îngustează. Atenţia cititorului este dirijată spre Hassan, care, stând „departe de luncă”, încearcă o diversiune prin Mihnea.

Dacă mişcările celor două oşti constituie expoziţiunea operei literare, intriga, realizată din următoarele trei strofe, este dată de apariţia voievodului în preajma paşei. Trăsăturile dominante ale domnitorului sunt curajul şi dorinţa de a învinge pe cotropitorii turci. Se mişcă prin oştirea otomană „ca volbura toamnei!, „ca lupu-ntre oi” şi-o vântură degrabă. Cele două comparaţii au rolul de a reliefa măreţia domnitorului român, care este înzestrat cu însuşiri excepţionale.

Uluirea lui Hassan, redată prin metafora „e negru pământ”, nu cunoaşte margini, deoarece vede „cum zboară flăcăii Sucevei / El vede ghiaurul că-i suflet de vânt / Şi-n faţă-i puterile turcilor surit / Tăriile plevei”. Spaima încolţeşte în sufletul paşei, care este în continuare surprins de impetuozitatea voievodului, subliniată prin verbele de mişcare „aleargă”, „împrăştie”, „cutreieră”, „vine” şi prin epitetul „năvală nebună”. Imaginea terifiantă a lui Mihai Viteazul prinde contur în ultimele două versuri ale acestei strofe: „El vine spre paşă: e groază şi vai, / Că vine furtună”.

2.Desfasurarea actiunii

Desfăşurarea acţiunii, cuprinsă în următoarele trei strofe, începe cu adresarea directă a voievodului către paşă şi înfăţişează, în esenţă, atitudinea turcului şi reacţiile sale în faţa unei posibile confruntări. La propunerea unei întâlniri directe, conducătorul turc, care de frică îşi „pierduse şi capul şi firea”, „fuge nebun”. Frica îl determină pe Hassan să-l vadă pe Mihai Viteazul în proporţii hiperbolice.

„Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier”, pe frunte poartă o cupolă gigantică, „vorba-i e tunet, răsufletul ger, / Iar barda din stânga-i ajunge la cer”. Hiperbola culminează cu o imagine terifiantă a conducătorului român: „Şi vodă-i un munte”, sugerând apogeul spaimei de care este cuprins paşa. Prezenţa lui Mihai Viteazul este percepută nu numai vizual, ci şi auditiv de către paşă, idee sugerată prin aliteraţia „zalele-i zuruie crunte”. Această amplă hiperbolă cuprinde şi alte figuri de stil: enumeraţia şi comparaţia subînţeleasă – „vorba-i e tunet, răsufletul ger” – epitetul în inversiune „sălbaticul vodă”.

O imagine a bataliei de la Calugareni

A doua provocare a domnitorului – „Să piară azi unul din noi” – accentuează groaza turcului, care „mai tare zoreşte”. Imensa laşitate este redată atât prin gesturi – „Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte / Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi” -, cât şi prin expresia feţei, care sugerează intensitatea groazei, relevată de poet prin două epitete „Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi!”. Epitetul verbal „zboară şoimeşte”, încărcat de ironie, exprimă şi el disperarea paşei.

3.Punctul culminant

Următoarele două strofe, a zecea şi a unsprezecea, constituie punctul culminant. Hassan atinge culmea disperării. „Turbanul îi cade şi-l lasă căzut”, chiar dacă aceasta înseamnă dezonoare. „Îşi rupe cu mâna vestmântul”, deoarece are impresia că vântul se-mpiedică „în largile-i haine” şi-„n loc e ţinut”. Expresiile populare „de groaza pierii bătut” şt „mănâncă pământul” relevă atât disperarea personajului, cât şi ironia acidă a poetului. Şi în penultima strofă, portretul său fizic este o oglindă a stării de spirit. Din pricina fricii, „îi dârdâie dinţii, şi-i galben perit”, dar ajuns aproape de taberi, este ajutat de spahii, care „se-ndeasă grăbit / Să-i deie scăpare”.

4.Deznodamantul

În deznodământul baladei – concentrat în ultima strofă – ironia poetului sugerează dispreţ: „Şi-n ceasul acela Hassan a jurat / Să zacă de spaimă o lună / […] Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat / O groază nebună”. Ultimele două versuri evidenţiază admiraţia scriitorului pentru legendarul domnitor, căruia-i preamăreşte vitejia faptelor, generate de un patriotism înălţător.

Antiteza

Cele două personaje ale baladei, Mihai Viteazul şi Paşa Hassan, sunt construite în antiteză. Ea scoate în evidenţă trăsături antagonice: curajul domnitorului român şi frica paşei, spiritul de sacrificiu al voievodului şi laşitatea conducătorului turc.

Aura legendară a eroului, prezentarea lui în antiteză cu adversarul său, îmbinarea elementelor reale cu cele fabuloase, hiperbolizarea personajelor şi a faptelor lor ca şi punerea acestora în situaţii excepţionale încadrează opera literară Paşa Hassan în specia literară – baladă cultă.

Procedee artistice

Fiind o baladă cultă, se remarcă varietatea procedeelor artistice folosite, ce conferă stilului armonie şi fineţe. Pentru a reda culoarea epocii, poetul foloseşte arhaisme – „ieniceri”, „flinte”, „paşă”, „ghiaur”, „spahii”, „bei” – iar prin inversiuni se evidenţiază caracteristici ale unor fapte sau personaje.

Limbajul

Limbajul este presărat cu expresii populare deosebit de sugestive, iar folosirea verbelor la timpul prezent aduce evenimentul în actualitate, evidenţiind încă o dată virtuţile artistice ale unui mare poet, dragostea lui de patrie şi popor, precum şi sentimentul demnităţii naţionale, al jertfei pentru libertatea şi independenţa ţării.

Prozodia

Poezia este alcătuită din 12 strofe, fiecare dintre ele având câte şase versuri, ultimul fiind mai scurt. Primele cinci versuri au măsura de 9-11 silabe, iar ultimul de 6 silabe. Rima este alcătuită după schema a b b a a b, iar ritmul este amfibrahic.

Pentru a nu lasa numai acest comentariu mai adaugam aici si o promotie.Ce ne ramane de facut cu toata aceasta pandemie daca nu ne mai putem plimba?Sa citim.

elefant.ro%20

Dramaturgie.I.L. Caragiale-O noapte furtunoasa

Despre Caragiale am mai vorbit,cand am scris despre „O faclie de paste”,asa ca trecem astazi direct la dramaturgie.Despre ce putem scrie astazi decat ,despre comedia „O noapte furtunoasa”.

Am citit  piesa „O noapte furtunoasa” de foarte mult timp,inca din clasele primare si m-a surprins foarte placut.Este evident ca iti starneste hazul si atunci cand o citesti,daramite sa o si vizionezi.Comicul de situatie rezoneaza extraordinar alaturi de comicul de limbaj.

„O noapte furtunoasa ” este o comedie a naravurilor de mahala, ilustrand aspecte sociale si psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei cu scandaluri si „ambituri ” de familisti ,cu nelipsitul triunghi conjugal ,o lume pe care Caragiale a iubit-o cu patima .”Ma inebunesc dupa evenimentele de senzatie ,vesele sau funebre ,parade,accidente,crime,sinucideri,scandaluri…imi trebuiesc dimineata cum deschid ochii sitir palpitante ,daca nu adevarate macar….altfel.Dezmintirea lor seara ma mahneste peste masura si nu ma poate mangaia decat a doua zi cu o nascocire si mai si „.Principalul mijloc artistic de realizare a acestei comedii este comicul de situatie,alaturi de care se manifesta si comicul de limbaj ,comicul de nume,comicul de caracter si comicul de intentie.

Semnificatia titlului operei „O noapte furtunoasa”

Comedia lui Caragiale,”O noapte furtunoasa sau Numarul 9 ”  sintetizeaza evenimentele tensionate,zbuciumate petrecute intr-o singura noapte in casa lui Jupan Dumitrache ,situata la periferia bucurestiului.S-au tras focuri de arma,au fost urmariri,spaime,agitatie peste masura pentru ca nu cumva sa se atenteze la „onoarea de familist” a stapanului casei,care avea „ambitul” de a nu fi inselat de nevasta.De altfel Rica Venturiano,cel care provoaca toata incurcatura,dupa ce reuseste cu chiu cu vai sa scape de urmaritorii dezlontuiti exclama surescitat :”O ce noapte furtunoasa!”.Subtitlul „Numarul 9 ” ilustreaza un comic de situatie,reiesit din confuziile provocate de numarul 6 care se afla la casa lui Dumitrache si pe care mesterul care a tencuit zidul l-a batut invers,devenind numarul 9.

Structura si compozitia textului dramatic

Piesa este alcatuita din doua acte,fiecare dintre ele avand cate noua scene .Personajele piesei,numite de catre autor „persoane” ,sunt mentionate cu numele si statutul social pe care il are fiecare.Perspectiva spatiala este reala si deschisa,fiind precizata de catre autor „in Bucuresti ,la Dumitrache”.Subiectul piesei,reflecta asadar,viata mahalalelor din capitala ,reprezentata de familia lui Jupan Dumitrache Titirca,poreclit ” Titirca Inima-Rea”,care este „cherestegiu capitan in garda civica”.Relatiile temporale sunt complexe manifestandu-se in aceasta comedie atat in perspectiva cronologica ,adica in ordinea derularii evenimentelor ,cat si  in perspectiva  discontinua, in care se remarca alternanta temporala a evenimentelor ,prin flash-back.

 

Constructia subiectului

Actiunea actuluii intai se petrece „intr-o odaie de mahala ” ,decorul fiind alcatuit din mobila de lemn si paie,iar la vedere sta rezemata „o pusca de gardist cu spanga(baioneta ) atarnata langa ea”.

Jupan Dumitrache Titirca Inima-Rea „cherestegiu”(persoana care produce sau vinde cherestea) si „capitan in garda civica” imbracat in haine de garda ii relateaza lui Nae Ipingescu ,”ipisat „(epistat-persoana cu cel mai mic grad de ofiter  de politie) si ” amic politic” cu el o intamplare petrecuta in urma cu doua saptamani.Asadar,timpul este discontinuu la inceputul piesei ,scena de la Iunion fiind inserata prin flash-back.Episodul este realizat prin procedeul intruziunii narative ,Dumitrache povestind cu indignare „istoria ” cu „bagabontul”,un „scarta-scarta pe hartie” ,care „umbla dupa nevestele oamenilor ca sa le  faca cu ochiul” si „sa le  sparga casele „.Vanitatea de a nu fi inselat de nevasta constituie principalul Reper conjugal.”Eu am ambit domnule cand e vorba la o adica,de onoarea mea de familist”.

Dumitrache ii povesteste lui Ipingescu cum atunci cand mersese cu nevasta lui Veta,si cu sora acesteia Zita ,la gradina la „Iunion” la comediile alea „de le joaca Ionescu”,un „bagabont de amploiat” se asezase

la o masă de alături, cu spatele spre „comedii” şi se uita „lung şi galiş la cucoane”. Enervat peste măsură, Dumitrache ar fi vrut să-i dea câteva palme, dar fiind un negustor onorabil nu se putea face de râs în public, punându-şi mintea cu un „coate-goale” care mai avea şi ochelarii pe nas. Individul îi urmărise apoi pe drumul spre casă, ceea ce-l face pe Dumitrache să fiarbă şi acum de mânie: „papugiul […] după noi, […] moftangiul după noi; […] maţe-fripte după noi”.

Nu spusese nimic „damelor”, pentru ca să nu se simtă jignite sau speriate, mai ales că Veta era atât de ruşinoasă. Peste o săptămână, la insistenţele Ziţei, s-au dus din nou la „Iunion” şi Dumitrache îl vede din nou, la masa de alături, pe „bagabontul, nene, cu stielele-n ochi, cu giubenul (joben – pălărie înaltă şi tare) în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă”, care se ia după ei până acasă. Jupân Dumitrache îl trimisese pe Chiriac după „bagabont”, dar acesta dispăruse fără urmă. „Ambiţul” social al lui Dumitrache îl împiedicase să reacţioneze în public, şi să-l întrebe agresiv: „Ce pofteşti, mă musiu?”, ori să-l „umfle” de să-i sară „ochilarii din ochi şi giubenul din cap”. Dar nu se făcea, pentru că era un negustor onorabil, comersant respectat şi „mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine…”.

Chiriac, angajat cu simbrie la Jupân Dumitrache, în postul de tejghetar (persoană care stă la tejghea ca vânzător sau casier) şi, totodată, sergent în garda civică, era omul de încredere şi ţinea la fel de mult ca şi jupânul la onoarea de familist a acestuia, de aceea Veta rămânea în grija lui atunci când stăpânul trebuia să plece cu treburi negustoreşti, „ca omul cu daraveri”. De altfel, groaza de a nu fi înşelat de nevastă este o idee fixă, pe care Dumitrache o repetă tot timpul, obsesiv: „am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist”. Pe tot parcursul relatării lui Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu îl aprobă cu interes, îi dă dreptate şi este de acord cu toate afirmaţiile, atitudine exprimată printr-un tic verbal: „Rezon!”.

Dumitrache evocă prin flash-back o altă scenă petrecută în trecut, de data aceasta fiind vorba despre căsătoria eşuată a Ziţei. Ţircădău, fostul soţ al Ziţei, era un beţiv notoriu şi femeia „dezvorţase” de el pentru că „nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule…”. Ziţa, soră cu Veta, era o tânără frumoasă şi învăţase „trei ani la pasion”, aşa că era păcat „să-şi mănânce tinereţele cu un ăla…”, care, pe deasupra, „a tratat-o cu insulte şi cu bătaie”. Timpul de desfăşurare a evenimentelor devine cronologic, acţiunea urmând ordinea derulării acestora.

Chiriac se asigură că jupânul, care era de rond în noaptea aceea, va controla toate posturile şi nu se va întoarce acasă mai devreme de ora „două după douăşpce”, ca de obicei. La rugămintea stăpânului, Chiriac promite să vegheze ca nimeni să nu atenteze la pudoarea nevestei lui: „Lasă, jupâne, mă ştii că consimt la onoarea dumitale de familist”.

Ipingescu împreună cu Dumitrache comentează evenimentele politice din gazeta „Vocea Patriotului Naţionale”. Nae citeşte greoi şi fără intonaţie articolul „Republică şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul”, aparţinând unui celebru şi apreciat colaborator al ziarului, „R. Ven. un june scriitor democrat”. Comicul de limbaj şi de caracter reies din dialogul celor două personaje care comentează afirmaţiile politice din articol: Franţuzismul „a manca”, adică „a lipsi”, este confundat cu „a mânca”, iar împreună cu „Sfânta Constituţiune” şi „masa poporului” provoacă o ridicolă interpretare politică: „să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân” (Ipingescu).

 

Scena din piesa „O noapte furtunoasa ” de I.L.Caragiale

Monologul rostit de Spiridon argumentează răutatea jupânului, căruia i se potriveşte perfect porecla de „Titircă Inimă-Rea”. El reproduce dialogul (dialog în monolog) purtat cu stăpânul care-l găsise treaz: atunci când se întorsese de la Iunion cu cocoanele şi-l certase că nu se culcase încă, iar în seara trecută când îl găsise dormind, îl trăsese de păr şi-l acuzase că îl „trage traiul ăl bun la somn!”.

Ziţa, foarte agitată, se repede asupra lui Spiridon cu o cascadă de întrebări: „Ei! l-ai găsit? i-ai vorbit? i-ai dat? i-ai spus?”, iar acesta îi dă un bilet din partea „persoanei”, pe care ea îl citeşte eu glas tare. Comicul de limbaj şi ridicolul autorului biletului au făcut celebră această declaraţie de dragoste: „Angel radios! de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii…[…] Te iubesc la nemurire. Je vous aime et vous adore: que pretendez-vous encore? (Te iubesc şi te ador: ce altceva mai pretinzi?). Inima-mi palpită de amoare. […]”, Ziţa insistă ca Spiridon să se ducă imediat pe maidan, fiind sigură că „persoana” aşteaptă încă acolo, dar băiatul pretinde să fie trimis de unul dintre stăpâni.

Veta, care coase galoanele la mondirul de sergent în garda civică al lui Chiriac, este tristă şi nu este atentă la ceea ce povestea Ziţa despre incidentul pe care-l avusese în stradă „cu mitocanul, cu pricopsitul de Ţircădău”. Cu ochii în lacrimi, Veta devine patetică – „Mai bine ar fi să mor”-, şi refuză cu tărie să mai meargă vreodată la „Iunion”, deşi Ziţa insistă cu patos, se lamentează deplângându-şi soarta: „Fir-ar a dracului de viaţă şi-afurisită! că m-a făcut mama fără noroc”.

Dialogul dintre Veta şi Spiridon relevă faptul că băiatul era la curent cu legătura amoroasă a femeii cu Chiriac şi ştia că se certaseră din cauză el era gelos şi furios pe ea că se dusese la „Iunion” cu bărbatu-său. Veta susţine un monolog prin care se autocompătimeşte, plângându-şi nefericirea: „A! de ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul când e fericit!?”.

În mod ostentativ, Chiriac se comportă cu Veta ca sluga cu stăpânul, având şi un ton sarcastic: „Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti? […] nu-mi eşti stăpână?… nu sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie?”. Dialogul se constituie într-o ceartă tipică dintre doi îndrăgostiţi: Chiriac îi reproşează, gelos, că ea vrea cu tot dinadinsul să meargă la „Iunion” ca „să te curtezi cu amploiatul dumitale?”; Veta este indignată şi se simte jignită de bănuielile lui dezonorante şi nu mai vrea să se jure pentru că el crede mai degrabă „în prostiile şi în bănuielile lui bărbatu-meu, decât în jurământul meu”. Chiriac recurge la un gest patetic, ia spanga (baioneta) de la puşcă şi ameninţă că se sinucide. Veta este disperată să-i smulgă spanga, bărbatul se smuceşte lamentându-se: „Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc!”.

Impresionată, Veta se jură încă o dată, „să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine”, recunoscând că se dusese la „Iunion” numai „de gura sorii-mi Ziţii”, dar toată seara se gândise numai la el, nu auzise, nu văzuse şi nu înţelesese nimic din respectivele comedii, întreaga relatare a femeii privind sentimentele şi zbuciumul interior pe care le simţise în serile petrecute la „Iunion” se realizează prin procedeul intruziunii narative, adică se inserează în derularea evenimentelor nararea altor întâmplări. Scena şi actul se termină cu o îmbrăţişare patetică şi cu jurăminte reciproce de credinţă, de sinceritate şi de amor, timp în care se aude glasul lui Jupân Dumitrache, care este foarte încântat că omul său de încredere nu se culcase încă, semn că era „cu ochii-n patru” şi că veghea la onoarea lui de familist.

În actul al II-lea, decorul este acelaşi ca în primul act, este noapte şi pe masă arde o lampă cu gaz care luminează slab odaia. Veta, iubitoare şi grijulie, încearcă să-l convingă pe Chiriac să meargă la culcare, mai ales că nici unul dintre ei nu închisese ochii noaptea precedentă. Cei doi se îmbrăţişează şi se sărută cu foc, promiţându-şi reciproc să nu se mai supere unul pe altul.

Rămasă singură, Veta fredonează fericită un cântec, micşorează lumina lămpii şi se pregăteşte de culcare. Rică Venturiano intră tiptil, furişându-se în odaie, înaintează „în vârful degetelor” până în spatele scaunului ei, cade în genunchi, apoi răcneşte: „Angel radios!”. Veta se sperie îngrozitor, dă un ţipăt puternic, dar el îşi continuă entuziasmat tirada. Femeia strigă după ajutor, însă tânărul o roagă să fie „mizericordioasă” şi îi declară că este „nebun de amor”. El îi spune că primise biletul ei şi venise la întâlnire aşa cum îi scrisese, după zece seara, în casa de pe strada Catilina, la numărul 9, când va vedea la fereastră că se micşorează lampa.

Rică Venturiano rosteşte un monolog patetic, de un comic irezistibil, prin care îi reaminteşte toate etapele care precedaseră întâlnirea din această noapte. Discursul este realizat prin procedeul intruziunii narative diferite: aceleaşi fapte petrecute la „Iunion” sunt povestite şi receptate diferit mai întâi de Jupân Dumitrache, care-i relata cu indignare lui Nae Ipingescu, apoi de Veta, care se disculpa faţă de Chiriac, şi în sfârşit aici, de Rică Venturiano, siderat, încercând o senzaţie de ireal, de nebunie. Veta îşi dă seama că amorezul o confundase cu sora ei, Ziţa, măreşte lumina lămpii cu gaz şi Rică este complet năucit când o vede, îşi cere scuze confuz şi este foarte încurcat: „Cocoană! considerând că… adică, vreau să zic, respectul… pardon… sub pretext că şi pe motivul… scuzaţi… pardon…”.

Glasul lui Jupân Dumitrache din curte îi îngrozeşte pe amândoi, Rică se milogeşte disperat şi ridicol să-l scape, după care se repede spre fereastră, se izbeşte cu capul de zid şi spune penibil: „Pardon!… scuzaţi!… bonsoar!”. Veta se amuză înţelegând, în sfârşit, de ce dorea atât de mult Ziţa să meargă la „Iunion”, când dă năvală „fierbând” Jupân Dumitrache însoţit de Ipingescu şi căutând în toate părţile, „pe sub pat, pe sub masă, peste tot”.

Dumitrache se văicăreşte ridicol, scurt şi sacadat, de parcă s-ar fi întâmplat o catastrofă: „S-a dus ambiţul! […] Mi s-a necinstit onoarea de familist! […] acum nu mai îmi pasă măcar să intru şi-n cremenal”. Chiriac îl crede, mai ales că-l văzuse şi Ipingescu pe „maţe-fripte […] cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap”. Din descriere, Spiridon recunoaşte pe „persoana cocoanii Ziţi” şi pleacă s-o anunţe. Găsirea bastonului lui Rică în odaie declanşează o adevărată isterie, Chiriac se repede la puşcă, se autoproclamă comandantul grupului de atac şi ies să-l caute pe schele aşezate pe lângă casă.

Rică Venturiano se întoarce în cameră pe aceeaşi fereastră pe care fugise, este plin de var, de ciment şi de cărămidă, părul este înfoiat, pălăria ruptă. Îngrozit peste măsură, tresare din când în când de spaimă şi tremură din toate încheieturile. Rugându-se fierbinte la Sfântul Andrei să-l scape, deoarece este încă „june”, Venturiano exclamă surescitat: „O, ce noapte furtunoasă!”. El susţine un monolog plin de emoţie şi agitaţie interioară, considerând că este persecutat de destin, deoarece schelele se-nfundau, nu era nici o scară. Disperat, se repede la uşa din dreapta, dar îi iese în faţă Jupân Dumitrache cu sabia scoasă, răcnind: „Stăi!”. Vrând să fugă pe fereastră, îl întâmpină Chiriac, „cu puşca cu baionetă în mână, ca de asalt”, somându-l: „Stăi!”.

Gata să-l prindă, Ipingescu îl recunoaşte pe Venturiano şi rămâne perplex: „Nu mă nebuni, onorabile! Dumneata eşti?”. Se creează o învălmăşeală de nedescris, dar Ipingescu explică strigând că tânărul este „cetăţean onorabil, […] e d-ai noştri, e patriot!”. Luându-l la o parte pe Chiriac, Veta îi relatează cum tânărul s-a îndrăgostit de Ziţa la „Iunion”, cum şi-au trimis bilete de amor şi cum junele a încurcat casele, „şi-n loc să meargă la ea acasă, a greşit şi-a venit aici”. Dumirindu-se, Chiriac îl ia de-o parte pe Jupân Dumitrache şi-i desluşeşte încurcătura, apoi îi reproşează faptul că era să-şi rupă gâtul alergând pe schele după închipuirile lui şi se înfiorează gândindu-se cu groază: „dacă făceam şi moarte de om?”.

Jupân Dumitrache răsuflă uşurat, o mustră ca un părinte pe Ziţa, „ale tinereţii valuri”, apoi se miră când află că tânărul este „ăl care scrie la «Vocea Patriotului Naţionale»”, după cum îi dezvăluie Ipingescu. Dumitrache e încântat şi, după ce se fac prezentările, îl tratează cu stimă pe tânărul care scrie „despre ciocoi că mănâncă sudoarea poporului suveran”. Revenindu-şi din sperietură, Rică declamă cu emfază: „box populi, box dei”, formă stâlcită a dictonului latin „Vox populi, vox dei”, care înseamnă „Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu”.

În faţa unui auditoriu plin de uimire admirativă, Venturiano îşi ia avânt şi rosteşte o cugetare proprie, de un comic irezistibil prin ridicolul afirmaţiei: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”. Jupân Dumitrache este cucerit de inteligenţa junelui, aplaudă şi exclamă entuziasmat: „Ăsta e bun de dipotat”. Rică este singurul care conştientizează cauza încurcăturilor produse, afirmând că vina este „a tăbliţii de la poartă”. Ziţa îi scrisese că stă în casa de la numărul 9, „am văzut la poartă numărul 9 şi am intrat”. Dumitrache îşi dă seama că „meşterul Dincă binagiul (antreprenor de construcţii) mi-a făcut-o: a tencuit zidul de la poartă şi mi-a bătut numărul 6 de-a-ndoaselea”.

Dumitrache este încântat că „musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună” şi-i binecuvântează: „Ei! să vă fie de bine, şi ceasul ăl bun să-l dea Pronia”, iar pe tânăr îl sfătuieşte confidenţial: „Toate ca toate, dar la onoarea de familist să ţii”. Venturiano reacţionează demagogic, ca un jurnalist, nu ca un logodnic: „Da, familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare; familia este baza societăţii”.

Lucrurile par să se liniştească, toată lumea se pregăteşte să meargă la culcare, când, deodată, Jupân Dumitrache, băgând mâna în buzunar ca să-i dea o ţigară lui Ipingescu, şi-aduce aminte că găsise „pe pernele patului dumneaei” o legătură de gât. Se îngrijorează din nou pentru onoarea de familist, „îmi vine să intru la bănuieli rele”, dar Chiriac îl calmează şi de data aceasta: „Aş! ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata?”. Jupân Dumitrache se linişteşte meditând filozofic:, „Uite aşa se orbeşte omul la necaz!”.

Piesa”O noapte furtunoasa ” se încheie prin replica lui Ipingescu, „Rezon!”, aşa cum în comedia O scrisoare pierdută Ghiţă Pristanda aprobă ridicol, „Curat constituţional!” şi cu veselia de care sunt cuprinse toate personajele, final tipic pentru comediile lui Caragiale. Triunghiul conjugal din această piesă – Dumitrache, Veta, Chiriac – se manifestă în alt mediu social, dar, ca şi în cealaltă comedie, cel care trădează „onoarea de familist” este omul de încredere, prietenul cel mai apropiat al celui încornorat. Dramaturgul reface în didascaliile din final cuplurile piesei, care nu sunt neapărat şi cele oficiale: „Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu”.

O particularitate aparte a comediilor lui Caragiale este simetria, adică finalul recompune momentul de la începutul piesei, fără să se schimbe absolut nimic din starea de lucruri iniţială. După agitaţia care atinge adesea apogeul, după zbuciumul personajelor şi conflictele ce par de nerezolvat, totul revine la normal, fără să se petreacă nici o modificare a stărilor de fapt sau vreo rezolvare a problemelor care au constituit subiectul comediei.

În comediile lui I.L. Caragiale inclusiv „O noapte furtunoasa” se manifestă pregnant disocierea dintre esenţă şi aparenţă, dramaturgul fiind „înzestrat cu o reală putere de observaţie a contrastelor dintre formă şi fond, şi cu un mare talent de a da sub haina scenică o serie de tipuri, care prin unitatea lui sufletească, energică şi expresivă, au ajuns adevărate simboluri ale mentalităţii unei întregi clase sociale din epoca noastră de prefacere”. (Eugen Lovinescu).

Mai jos este o carte care contine 5 piese de teatru ale lui Caragiale,printre care si „O noapte furtunoasa”.

I.L.Caragiale-O scrisoare pierduta -Libris

Pana pe 27 februarie beneficiati de transport gratuit la 30 de comenzi.Adaugam si aici promotia

libris.ro%20

Vasile Alecsandri-Iarna.Pastelul

Vasile Alecsandri,reprezentant de seama al generatiei de scriitori de la mijlocul secolului al XIX-lea ,a abordat in creatia sa o mare varietate de specii literare ,intre care un loc aparte il ocupa pastelurile al caror creator este,inclusiv autor al poeziei „Iarna”.

Pastelul este specia lirica in care poetul descrie un tablou din natura apeland la imagini vizuale,motorii ,olfactive,auditive precum si la figuri de stil si motive literare care compun armonizarea planului terestru cu cel cosmic.Eul liric isi exprima direct sentimentele fata de peisajul conturat prin descriere.

In pastelurile sale Vasile Alecsandri ilustreaza natura cu toate frumusetile sale,in toate anotimpurile ei realizand un adevarat calendar in versuri,dar a avut o evidenta preferinta pentr „anotimpul imbracat in diamanturi”.

Poezia „Iarna ” de Vasile Alecsandri a fost publicata in revista „Convorbiri literare ” impreuna cu alte pasteluri inchinate anotimpului alb.

Referitor la titlu,putem spune ca acesta sugereaza atat particularitatile ce compun tabloul maret si fastuos al iernii precum si sentimentul de admiratie al eului liric pentru noianul de ninsoare ce s-a asternut „pe ai tarii umeri dalbi „

Structura,semnificatia si limbajul artistic in poezia „Iarna”

Poezia „Iarna ” este alcatuita din patru catrene (strofe de cate 4 versuri) cu versuri lungi specifice pastelurilor acestui poet.Compozitional poezia cuprinde doua tablouri inegale ca intindere.

In prima parte-corespunzatoare primelor trei strofe este descris un spatiu vast,in care ninsoarea acopera intreaga tara,iar in partea a doua-ultima strofa -prezinta acelasi peisaj inseninat de aparitia soarelui si insufletit de prezenta omului si de clinchetul de zurgalai al saniei.

Iarna.Prima strofa

În prima strofă este „desenat” un tablou de natură, în care iarna personificată „cerne” din văzduh „norii de zăpadă”, în cantităţi enorme, deoarece aceştia par „Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”. De la planul cosmic, sugerat prin elementele lexicale „din văzduh”, „în cer”, „în aer”, fulgii ajung în plan terestru, „Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi”.

Imaginile realizate sunt vizuale şi dominate cromatic de culoarea albă: „norii de zăpadă”, „fulgii zbor, plutesc”, ca un roi de fluturi albi”, „umeri dalbi”. Ele sunt alcătuite din epitete – „de zăpadă”, „lungi, călătoare”, „dalbi” -, personificări – „fulgii zbor”, „umeri dalbi” şi comparaţia „ca un roi de fluturi albi”. Sentimentele de uimire şi înfiorare pe care poetul le trăieşte în faţa acestui spectacol al naturii sunt sugerate şi de epitetele „cumplita iarnă” şi „fiori de gheaţă”.

Un peisaj superb de iarna din care fac parte si brazi

Iarna.Strofa a doua

In strofa a doua perspectiva din care este prezentat anotimpul se schimba.

Este înfăţişată acum căderea necontenită a zăpezii atât prin repetiţia verbului „ninge” după fiecare termen al enumeraţiei „ziua noaptea…, dimineaţa”, cât şi prin adverbul „iară”. Zăpada a acoperit întreaga ţară, cerul este întunecat de nori, iar „Soarele rotund şi palid” abia se zăreşte.

Şi în această strofă descrierea este situată în planul înaltului, cosmic, redat prin cuvintele „soare” şi „nori”, iar planul terestru este conturat prin imaginea vizuală – „Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară” – realizată cu ajutorul epitetelor „zale argintie”, „mândra ţară” şi a personificării „se îmbracă”, având şi rolul de a umaniza natura.

Peisajul îndeamnă poetul la meditaţie asupra scurgerii timpului – „printre anii trecători” -, iar tristeţea pe care o încearcă este sugerată prin epitetul dublu „soarele rotund şi palid” şi comparaţia „se prevede printre nori ca un vis de tinereţe”.

Iarna.Strofa a treia

Strofa a treia intregeste tabloul de iarna unde totul pare cufundat intr-un noian de zapada :”Tot e alb pe camp,pe dealuri .Imprejur.In departare”.Sub inspiratia iernii poetul da libertate totala,fanteziei astfel incat plopii par „fantasme albe ” care se pierd in zare,in timp ce intinderea e „pustie fata urme,fara drum „.

Imaginea este predominant vizuală, iar pustietatea albă este sugerată prin enumeraţiile „pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare”, întindere „pustie, fără urme, fără drum”. Se constituie o imagine a irealului, fabuloasă, realizată prin comparaţia „ca fantasme albe plopii […] se pierd în zare” şi epitetele „întinderea pustie”, „satele pierdute”, „clăbuci albii”. Ca şi în celelalte două strofe, culoarea dominantă a peisajului este albul, reluat prin diferitele forme flexionare: „alb”, „albe”, „albii”.

Iarna.Strofa a patra

În partea a doua – corespunzătoare ultimei strofe – peisajul se însufleţeşte şi iarna nu mai înspăimântă firea, deoarece ninsoarea se opreşte şi norii personificaţi”fug”. Tabloul de natură este dominat acum de lumina mângâietoare a soarelui, care „străluceşte şi dismiardă” imensitatea albă, sugerată prin metafora hiperbolizantă „oceanul de ninsoare”. Îşi face apariţia o sanie „uşoară”, care „trece peste văi”, răspândind veselia prin „clinchete de zurgălăi”.

Luminozitatea peisajului aduce bucuria în sufletul poetului, sentiment pe care acesta îl transmite prin epitetele în inversiune „doritul soare”, „voios răsună” şi personificarea „soarele […] dismiardă”. Poezia se încheie cu o imagine auditivă: „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” care sugerează veselia generală, a omului şi a naturii.

Deoarece este o operă literară în versuri, în care este descris un tablou din natură, iar poetul îşi exprimă direct anumite sentimente, poezia Iarna este un pastel.

Vom adauga aici un volum de poezii al lui Vasile Alecsandri,dar intre paginile noastre veti gasi chiar doua albume de poezii ale autorului.

Vasile Alecsandri-Pasteluri si alte poeme-Libris
Carturesti

Actualizzam promotia.La acest articol introducem promotia celor de la elefant.ro „Zilele cartilor”

elefant.ro%20

George Bacovia-Plumb.Despre conditia individului ,despre o valenta filosofica si existentiala-moartea iminenta.

Poezia „Plumb ” se studia odata prin clasa a XI-a ,acum  nu mai stiu,cel putin atunci am studiat-o eu.Tema poemului este exact cea mentionata in titlu si anume valenta  filosofica existentiala-moartea iminenta.Mai poate fi interpretata ca fiind conditia poetului intr-o lume meschina,incapabila de a intelege si de a promova valorile.

Poezia lui George Bacovia, „Plumb” se incadreaza in curentul literar numit simbolism.Simbolismul a aparut ca o reactie impotriva parnasianismului,naturalismului si romantismului.Acest curent a aparut in Franta in secolul al XIX-lea.

Parintele simbolismului este considerat a fi Jean Moreas care publica in revista „Le Figaro” ,un articol numit „Le Symbolism” in care  defineste acest curent literar.

Sa revenim totusi la opera noastra numita „Plumb”.Cateva caracteristici ale simbolismului sunt utilizarea simbolurilor ,corespondentele,sinesteziile,cromatica si instrumentele muzicale.Referitor la opera noastra ,putem spune ca printre caracteristicile de arta poetica ale operei „Plumb” putem aminti asezarea in fruntea volumului de debut conceptia autorului despre poezie.

Dupa cum putem observa poezia este structurata pe 2 strofe pline de semnificatie.

In prima strofa ne este dezvaluit universul existential,impietrit ,funebru sugerat de sintagmele:”funerar,vestmant”,”flori de plumb”si imaginea auditiva”scartaiau coroanele de plumb” care amplifica alaturi de punctele de suspensie atmosfera macabra ,sinistra sugerand de fapt frica de moarte.

In a doua strofa ne este dezvaluita o alta secventa lirica in care iubirea ca mijloc de salvare din acest univers macabru este refuzata.Acest fapt este identificat in expresia”dormea intors amorul meu de plumb” care propune o viziune concreta si antropomorfa asupra iubirii ca un mit ce moare si isi pierde calitatea de absolut.

In text apar elemente de prozodie precum masura versurilor de 10 silabe ,rima imbratisata  si ritmul trohaic care alterneaza cu amfibranhul.

Titlul poeziei este unul incifrat ,plin de semnificatii.Plumbul semnifica greutate,se face astfel referire la greutatea sufleteasca.Prin culoarea gri se exprima plictisul existential ,prin consoanele „p,l,m,b” se exprima caderea in neant ,iar prin capacitatea rapida de oxidare exprima ca dupa bucurii vin si suparari.

Toate cuvintele de la inceputul poeziei au un tipar sintactic clasic:predicat,complement,subiect,atribut ,sunt metafore simbol ale mortii,ale caderii in inertia plumbului.Poemul debuteaza cu „dormeau adanc sicriele de plumb ” scotand in evidenta atat somnul Bacovian ,halucinatoriu cat si imaginea macabra a sicrielor.

Opera este incheiata prin „si atarnau aripile de plumb” care in viziunea lui Lucian Blaga semnifica zborul intors spre apus.

 

Nori plumburii deasupra Bucurestiului

In cocluzie datorita elementelor prezentate mai sus putem afirma ca „Plumb ” de George Bacovia intruneste toate notele definitorii ale curentului literar numit simbolism.

George Bacovia-Plumb

Aici am atasat chiar volumul bacovian „Plumb”.

Dar poti vizita magazinul ,iar cartea o gasesti si aici

Elevul Dima dintr-a saptea-un roman care prezinta adolescenta

Aparut cu mai bine de 50 de ani in urma,romanul „Elevul Dima dintr-a saptea ” nu si-a pierdut nici un moment farmecul.Povestea de dragoste dintre Grig si Lotte,apetenta  pentru aventuri nemaivazute,idealismul ,impertinenta si naivitatea ,entuziasmul tinerilor din romanul lui Drumes raman la fel de actuale.

Asemenea tuturor adolescentilor Dima,Tarzan,Magotu ,Basu si toti ceilaltti viseaza si traiesc totul la intensitate maxima.Planuri pentru o expeditie spectaculoasa,conflicte cu profesorii ,drame interioare,iubiri pasionale ,toate acestea sunt surprinse si descrise de Mihail Drumes cu naturalete si talent,fascinand generatii intregi de cititori.

„Elevul Dima dintr-a saptea ” e o carte fascinanta ,emotionanta despre puterea de a trai,a iubi.

Aceasta carte te surprinde placut prin stilul copilaros si naiv  al autorului cu care te acomodezi destul de repede.

Autorul picteaza cu ajutorul cuvintelor imagini si sentimente care ajung la sufletul cititorului,facandu-l sa se bucure si sa se minuneze de fiecare pagina.Autorul descrie in fiecare pagina adolescenta si starile ei.

Grigore Dima , fiul unui fost ministru , este obligat , de tatăl său , să plece la Craiova pentru a învăţa la o şcoală normală timp de 2 ani ( clasele a VII-a şi a VIII-a ) . El stă în gazdă la Dona Bianca  , împreună cu fiica acesteia , Lotte , şi alţi 3 adolescenţi: Nicu , Gigi şi Magotu.

Datorită unui mic accident , Dima găseşte o scrisoare adesată soţului Donei Bianca în care sunt precizate anumite date despre o insulă , încă nedescoperită , unde se spune că se află o comoară. Şcoala începe , Dima se împrieteneşte cu mulţi colegi şi le vorbeşte despre scrisoarea găsită. Împreună decid să participe la o expediţie , dar vestea se răspândeşte şi se ajunge la 1000 de participanţi . Visul le este spulberat de venirea profesorului Attila , care este un om rău şi îi tratează pe elevi ca pe nişte animale . Dima se opune acestuia şi are loc un scandal în clasă . Drept pedeapsă , Dima este dat afară din toate şcolile .Încercând să-şi facă dreptate prin greva celor 1000 de camarazi , ajunge chiar într-o închisoare. Însă povestea lui nu are cum să se termine astfel şi acum începe adevărata acţiune.

Cartea merita citita ,iar noi o adaugam chiar pe randul de mai jos.

Mihail Drumes-Elevul Dima Dintr-a VII-a

Cartea mai poate fi gasita si AICI

Batalia de la Rovine in „Scrisoarea a III-a”

„Scrisoarea III” oglindeste una dintre cele mai importante batalii din istoria medievala a Europei si priveste lupta Tarilor Romane pentru apararea independentei.Cum am mai spus intr-un articol,exact cel de mai sus,astazi se implinesc 170 de ani de la nasterea poetului nostru national Mihai Eminescu .Una dintre cele mai importante batalii din istoria statelor medievale romanesti este cea de la Rovine din timpul domniei lui Mircea Cel Batran,domn al Tarii Romanesti.Si totusi ce opera literara a marelui poet a oglindit mai bine aceasta batalia decat „Scrisoarea a III-a”?

Poemul „Scrisoarea a III-a ” este foarte amplu ,fiind construit din doua parti ,prima(194 de versuri) evoca in ritm de oda si pe parcursul a patru tablouri momente sugestive pentru eroismul si patriotismul romanesc din glorioasa istorie nationala si partea a doaua(88 de versuri) care este un pamflet virulent la adresa politicienilor contemporani,asupra carora se revarsa sarcasmul si invectiva eminesciana.

Tabloul al treilea din cadrul părţii întâi descrie lupta de la Rovine dintre moldoveni, în fruntea cărora se află Mircea cel Bătrân şi turci, conduşi de sultanul Baiazid. Construcţia panoramică a tabloului de luptă are valenţe cinematografice, dinamismul, repeziciunea mişcării alternează cu efectele auditive amplificate la nivel cosmic, tehnică definitorie pentru arta eminesciană.

Descrierea bataliei

Descrierea bătăliei începe cu o imagine auditivă impresionantă, construită crescendo din substantive acustice: „freamăt”, „zbucium”, „zgomot”, „arme”, „bucium”. Imaginea vizuală înfăţişează miile de oşteni moldoveni, caracterizaţi succint prin epitete metaforice: „mii de capete pletoase”, „mii de coifuri lucitoare”. Mişcarea (imagine motorie) are valenţă cinematografică şi ocupă locul central al bătăliei. Dinamismul este realizat printr-o aglomerare de verbe cu mare putere de sugestie pentru viteza cu care se desfăşoară lupta: „împlu”, „roiesc”, „iau în fugă”, „bat în scări”, „ridică”, „soseau”, „scânteie”, „vin”, „se întinde”, „se clatină”, „cădeau”, „se răstoarnă”.

Alternarea permanentă a imaginilor auditive şi vizuale cu cele motorii amplifică dramatismul şi încrâncenarea ostaşilor pe câmpul de bătaie: „codrul clocoti de zgomot”, „călăreţii împlu câmpul”, „arcuri se întind îh vânt”. Aliteraţiile „vâjâind ca vijelia”, „plesnetul de ploaie”, verbele auditive „urlă”, „striga”, „şuieră” şi substantivele sonore „tropot”, „strigăt” completează tumultul şi tensiunea luptei. Armata otomană este „cuprinsă de pieire şi în faţă şi în coaste”, „cad asabii”, „cădeau pedeştrii”, „caii se răstoarnă” turcii fug înspăimântaţi şi „li se pare că se năruie tot cerul…”.

Vitejia lui Mircea cel Bătrân are putere de exemplu pentru ostaşii săi: „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”. Voievodul deţine arta organizării şi conducerii acţiunilor de luptă, idee susţinută prin repetiţia verbului „vine” şi hiperbola „vijelia-ngrozitoare”. Călăreţii moldoveni „trec rupându-şi large uliţi” printre „cetele păgâne”, pe care le risipesc, iar victoria moldovenilor este marcată de steagurile ţării, care vin „biruitoare”.

Prin comparaţia hiperbolizată „ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată” se accentuează victoria armatei lui Mircea asupra puhoiului turcesc, a cărui înfrângere este exprimată prin comparaţia „e ca pleava vânturată”. Eroismul românilor este comparabil doar cu forţele dezlănţuite ale naturii, iar alungarea turcilor dincolo de Dunăre instalează în Moldova mândria patriotică a victoriei: „Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, / Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”.

Expresivitatea limbajului poetic

Expresivitatea limbajului poetic se distinge prin folosirea arhaismelor fonetice – „împlu”, „nouri”, „grindeni” – şi lexicale – „coifuri”, „lănci”, „asabi”, „arcuri”, „pedeştri”, numind termeni militari specifici acelei perioade istorice, întregul fragment se particularizează în cadrul poemului prin dinamismul verbelor de mişcare, prin puterea de vizualizare a frontului şi prin vuietul bătăliei, toate aceste imagini fiind alcătuite din figuri de stil cu mare forţă de sugestie: metafore, comparaţii, epitete, aliteraţii, repetiţii.

Prozodia

Prozodia se defineşte prin ritmul de odă al acestui fragment, măsura versurilor fiind de 16-17 silabe. Rima este împerecheată şi adesea surprinzătoare prin licenţele poetice: „grindeni / pretutindeni”, „suliţi / large uliţi”.

Constantin Noica aprecia că Mihai Eminescu este „un om complet” al spiritualităţii naţionale şi afirma că opera lui trebuie străbătută în întregime pentru a ajunge la adevărul „că te afli în faţa omului deplin al culturii româneşti”.

Mihai Eminescu a scris5 Scrisori pe care le gasiti in albunul de poezii de AICI

Volumul de poezii se poate gasi si in sectiunea Beletristica

170 de ani de la nasterea poetului Mihai Eminescu

S-au implinit 170 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu , cel mai mare poet roman,este poetul nostru national si s-a nascut la 15 ianuarie 1850 la Botosani,dar a copilarit la Ipotesti fiind fiul lui Gheorghe si Raluca Eminovici ,venind dintr-o familie cu 11 copii.

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.
 
Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.
 
Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.
 
Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
 
Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (ScrisorileLuceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). 
Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.
 
În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.
 
Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa
-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

Codrule codrutule,
Ce mai faci dragutule?

……………………………….
Ia eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult.

Asa spunea marele nostru poet ,Mihai Eminescu in poezia „Codrule codrutule”,poet de la a carui nastere se implinesc astazi 170 de ani.Mihai Eminescu este poetul nostru national,iar ziua de 15 ianuarie este declarata Ziua Culturii Nationale.Mihai Eminescu nu a fost uitat de succesorul sau si contemporanul nostru Grigore Vieru care pe 15 ianuarie 1989 ,adica la implinirea centenarului de la nasterea lui Eminescu , i-a dedicat poezia „Eminescu „,pusa pe acorduri muzicale si cantata magistral de cuplul patriot Doina si Ion Aldea Teodorovici.

https://www.youtube.com/watch?v=ovIoPE8RzwA

Aici este cantecul extraordinar pus pe muzica de Ion Aldea Teodorovici si cantat impreuna cu sotia sa Doina.

Pentru ca este Ziua Culturii Romane astazi aveti reducere la toate cartile de literatura romana.

 

 

170 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu(1850-1889)

De altfel puteti gasi daca doriti o carte de Mihai Eminescu,asta in cazul in care nu aveti acasa una chiar aici

„O faclie de Paste”-o alta nuvela psihologica

Nuvela „O faclie de Paste ” este una de factura psihologica.Desi este un dramaturg prin excelenta,Ion Luca Caragiale isi surprinde publicul cu proza sa ,posibil fara intentie.Miza pare a nu mai fi efectul comic ci unul terifiant de groaza in unele din scrierile sale .Daca suntem insa mai atenti ,in nuvela „O faclie de paste „Caragiale opereaza cu aceleasi metode logice si intuitive folosite in cazul redarii unor partituri sociale in declin,pentru a interpreta magistral de aceasta data,partituri individuale debusolate,dezacordate,dezechilibrate.De la general la particular,Caragiale nu este altul in proza sa mai precis in nuvelele sale ,ci  este acelasi ‘narator de rasa” ,asa cum il numea George Calinescu.

Acum sa revenim la articolul nostru referitor la  nuvela „O faclie de paste.

In sambata Pastelui ,sarbatoare crestina mai presus de toate ,un evreu este sortit sa treaca printr-un chin sufletesc din pricina unui goi(crestin).

Un om care si-a gasit cu greu calea-n viata ,o intamplare oribila din tinerete ,o vale intunecata in mlastini ,un han izolat,o stare febrila cauzata de frigurile de balta –malarie-iata un lung sir de fapte si intamplari care ii trec prin minte hangiului Leiba Zibal in preziua Invierii.

Luase la rand multe slujbe umile ,dupa ce-si pierduse locul de baiat intr-o mare dugheana de vinaturi,dar pana la urma soarta s-a induplecat :rabdarea insa pana la urma osteneste soarta rea.De cinci ani,preluase hanul cumnatului sau dupa moartea acestuia iar ,iar viata alaturi se Sura si copilul lor Strul,a devenit mai usoara.In ciuda faptului ca acest ham se afla izolat intr-o vagauna inchisa in patru parti de dealuri paduroase in mijlocul Vaii Podenilor,hangiul Leiba Zibal stransese o avere bunicica ,care il facea sa spere ca se poate muta in curand la Iasi ,tanjind dupa freamatul lumii.Astepta o diligenta care intarziua,semn rau si nu putea sa-si linisteasca sufletul care se chinuia la gandul unei amintiri nu tocmai placute cu scadenta in noaptea de Inviere,care urma.

Era prea mult,pentru un om aparent puternic ,trecut prin viata,dar marcat si cu sufletul plapand ca al unui animal speriat ,mereu pregatit de fuga.Pe vremea cand a lucrat la acel magazin important,o intamplare l-a slabit,l-a dezechilibrat.In fata lui,o rafuiala dintre doi hamali s-a terminat prost:unul dintre aceea l-a lovit cu un crampei de lemn in frunte pe tovarasul sau ,care s-a prabusit  sangerand la pamant.Baiatul de atunci,a strigat speriat dupa ajutor,ceea ce l-a determinat pe atacator ,in graba sa de a parasi locul faptei sa ridice bratul asupra tanarului.Acesta a lesinat de teama,si nu si-a mai revenit cateva luni ,timp in care proprietarul magazinului a angajat pe altcineva.Nefericita intamplare si incapacitatea sa de a reactiona il bantuiau ,pana in prezent,la maturitate ,cand era un om asezat.O alta decizie regretabila i-a urmat acesteia .La han a aparut mai demult un barbat care ii ceruse de lucru.Hangiul ii oferise o slujba ,dar   omul s-a dovedit o alegere gresita.Era o sluga rea,lenes si obraznic.Peste toate Gheorghe a reactionat violent atunci cand sotia hangiului a incercat sa-i faca,pe drept,observatie.Leiba l-a concediat,dar barbatul nu a plecat fara sa lase in urma amenintari teribile.Sa ma astepti in noaptea Pastelui,sa ciocnim oua rosii jupane.

Imagine de la Hanul Haiducilor din Ramnicu Valcea

Chiar daca promisiunea de revedere i-a parut hangiului alarmanta si a considerat de cuviinta sa-l denunte,pe fostul angajat la primarie si la subprefectura nimeni nu l-a luat in serios.Traiul la Podeni nu era usor printre Ocari…batjocuri….suduituri …..acuzari de otravire cu vitriol ale oamenilor si banuim cauza:originea evreiasca a hangiului.Asa ca Leiba Zibal ramane sa infrunte de unul singur moartea care i se pregatea.Premonitia era confirmata de aflarea cauzei pentru care diligenta a intarziat.Tinerii pasageri –doi studenti,unul in filozofie altul in medicina ,dupa ce s-au asezat la o masa ,la hanul lui Zibal,au inceput sa dezvolte un subiect de conversatie pretentios pe tema crimei de la hanul vecin ,al carei temei aparent fusese jaful ,fiind furati si caii de schimb pentru diligenta.Leiba stia un singur lucru:capul rautatilor trebuie sa fi fost Gheorghe.

Asa ca se pregateste minutios.Inchide hanul bine cladit ca o fortareata mai devreme,isi trimite sotia si copilul la culcare si ramane intr-o asteptare grea ,la o idee de lumina de la o lampa de petrol.De fapt nu avea nici o idee de ce ar putea sa faca sa se impotriveasca.Ascutise o secure de taiat lemne mai devreme dar acum se adancea in framantari ,isi incordase auzul si se zvarcolea in neputinta ca un osandit.

Trecuse de miezul noptii,imediat dupa ceasul Invierii cand Gheorghe si ai lui s-au hotarat sa zadarniceasca rezistenta casei.Planul talharilor era sa prinda barna care fereca pe dinauntru usa,croind o ferestruica ingenioasa prin care sa incapa o mana dibace care sa o apuce si sa o inlature.

Leiba Zibal avu o revelație nemiloasă, dar salvatoare. Reuși să prindă și să imobilizeze brațul lui Gheorghe care încerca să ghicească unde se afla bârna. Iar triumful lui Zibal a fost sărbătorit până în zori, în cele mai mici detalii ale unui act de cruzime extremă. Când soția și sătenii l-au descoperit și l-au întrebat de pricină, hangiul le răspunse că a aprins o făclie lui Cristos!, o făclie care a ars toată noaptea brațul vrăjmașului sub privirile fascinate ale acestuia.

„O faclie de Paste”  spune o poveste de o inspirație excentrică cu un lung șir de cauze și efecte, dar și cu ceva care rămâne nespus, în ciuda evidențelor. Ce anume, iată marea artă a lui Caragiale. Mesajul ne aparține nouă, cititorilor, iar ironia supremă îi revine autorului.

I.L.Caragiale-Nuvele

Cuprinde si nuvela „O faclie de Paste’.Daca sunteti curiosi mai puteti gasi si alte titluri AICI